Zâmbete sau lacrimi?

Sfârşitul clasei a X-a un motiv de bucurie sau de tristeţe? Din punctul meu de vedere va fi o bucurie umbrită de tristeţe. De ce? Este foarte simplu… Pe de-o parte mă bucur k s-a mai terminat un an de şcoală, deşi sunt conştientă k mai târziu voi regreta dorinţa mea de acum de a face k timpul sa treacă mai repede, dar acum nu pot decât sa mă bucur k în sfârşit voi scăpa de teze , lucrări, ascultări, calculări de medii, referate şi, nu în ultimul rand, de trezitul de dimineaţă. De cealaltă parte sfârşitul acestui an şcolar va însemna şi plecarea colegilor mei mai mari de la claselede a XII-a L, iar asta nu prea imi mai place, deoarece ştiu k de la anul ei nu vor mai învăţa în acest liceu şi nu pot să nu mă întreb pe câţi îi voi mai revedea? sau cu câţi voi mai păstra legătura? M-am obişnuit cu ei, m-am obişnuit să intru în vreo clasă de la etajul al III-lea şi să vad feţe cunoscute (mai ales în laboratorul de economie J), m-am obişnuit să vorbesc cu ei…mi-e frică de schimbare, mai bine spus mi-e frica de aceasta schimbare. În septembrie voi intra în acele clase , iar ei nu vor mai fi, mulţi se vor numi studenţi…alte concepţii, altă gândire…maturizare. Ştiu k este firesc k mereu sa fie alţii, nimic nu e etern, venim şi plecăm…păşim in liceu, în clasa a IX-a cu teama sau, dimpotrivă, increzători, ne gândim k vom sta un timp foarte lung, partu ani, îi petrecem cum ştim noi mai bine, avand uneori impresia k timpul trece atât de greu, dar totul se termină…vom pleca altfel decât am venit…poate mai cultivaţi şi mai increzători în propriile forţe, dar sigur vom pleca cu foarte multe amintiri, amintiri ce ne vor însoţi tot restul vieţii.
Ma gandeam (ce contredictie…eu gandeam) zilele trecute la cum vor arata cei cunoscuti mie imbracati elegant, fiind altfel decat ii stiu…dar nu vreau sa aflu raspunsul, pentru k acest raspuns va aduce cu el sfarsitul…sfarsitul anului scolar.
Oare ne vom inneca vineri 16 iunie 2006, in ultima zi de scoala, in ziua premierei, in curtea liceului? Va fi un rau de lacrimi. Vom plange sperand k nu vor pleca, dar ei, viitorii eroi, vor zambi si se vor retrage pe acordurile melodiei “Ani de liceu”.
Poate o sa ne viziteze si poate vor rade de noi pentru k vom ramane doar niste copii naivi, cu aceleasi vise si idealuri pe care lumea de afara, viata adevarata, abia asteapta sa le zdrobeasca. Vor reveni maturizati si bineinteles schimbati, nu o sa ii mai inteleg si poate nici ei pe mine.
E trist, dar adevarat…cei “mari” pleaca si predau stafeta… O san e lipseasca, dar isi vor pastra un loc bine definit in sufletele noastre, ne vom gandi cu drag la clipele petrecute impreuna si vom vrea sa dam timpul inapoi, darn u vom putea…ei vor fi departe…

IPOCRIZIE

M-am saturat...nu, nu „m-am saturat de tine si de voi, de tine si de noi, de noi, noi amandoi”... Atunci de ce? M-am saturat de minciuna si de linguseala, m-am saturat ca oamnenii sa fie ipocriti. Vraeu altceva...o schimbare si, daca se poate, vreau o lume mai buna.
I-am spus zilele trecute unui amic k eu inca mai cred in bunatatea oamnenilor si totodata a acestei lumi. A ras...m-a facut naiva si a ras. Am ajuns sa ma intreb daca o lume fara ipocrizie ar fi o utopie...ar fi?
Nu inteleg de ce oamenii mint sau de ce nu spun ceea ce simt si cred cu adevarat...dupa cum spune si proverbul „O fapta asumata este pe jumatate iertata”, prin urmare de ce?
Desi sunt considerata doar o naiva, am cam inceput sa ma prind cand sunt mintita, desi de cele mai multe ori nu reactionez si ascult in continuare.
Suntem un popor las (includ acele cateva exceptii in colectivitate). Dam dovezi de lasitate prin ipocrizie si egoism. Eu am inteles (sau macar incerc) k fiecare persoana isi urmareste propriul interes si doreste sa ii fie bine lui in principal, dar de le acest aspect, la a ii rani pe cei din jur prin faptele sau prin cuvintele tale e cale lunga si nu inteleg de ce?
De ce exista anumite persoane in jurul meu care considera k spunandu-mi adevarul m-as supara si nu as intelege? „Minciuna are picioare scurte” si mai devreme sau mai tarziu tot iese la iveala. Poate nu as intelege atunci pe moment, dar voi intelege si voi aprecia acest gest, aceasta lipsa de ipocrizie, dincolo de limite, chiar daca adevarul spus ma va durea ingrozitor.
Doresc sa nu mai fiu inconjurata de ipocriti (imi cer scuze pentru acele persoane care nu sunt asa, dar generalul decide) si decat sa fiu mintita, mai bine sa nu se mai vorbeasca cu mine si sa fiu lasata in pace.
Poate intr-o zi se va implini si visul meu...o lume fara ipocrizie!

DE CE ???

Am deschis larg ochii…privesc in jur si nu pot distinge nimic, e atat de intuneric incat incep sa simt cum pleoapele imi cad grele k si cand ar fi de plumb. Privesc ceasul...abia 4.30. E inca prea devreme, ar trebui sa mai dorm putin, dar nu pot. Ochii imi striga neputinciosi...vrem sa dormin si sa ne trezim in adierile calde ale soareleui de primavara. Imposibil, raspunde o particica a creierului meu, care deja a inceput sa rememoreze tot ce s-a intamplat.
Vreau sa uit si nu pot! Vreau sa dorm! Acest somn binefacator ma ajuta, ma face sa uit durerea sau cel putin sa o aman.
Gandurile incep sa ma apese si nu mai pot adormi...cu un efort ce apre desprins din alta lume reusesc sa ma ridic din patul cald si primitor, care parca ma mustra si ma intreba: „de ce ma parasesti?”, „de ce pleci?”.
Ajung in baie, dau drumul la robinetul de apa rece si ma spal cu putina apa pe fata...e rece si mi-e frig. Ridic privirea si doi ochi mari si negri ma privesc. Am cearcane, sunt palida si albul ochilor mi-a devenit rosu...acest chip imi apartine? Arata groaznic. Ma simt ca o fantoma ce bantuie nagasindu-si locul...sau asta chiar sunt?
Vreau sa uit tot, nu vreau sa mai stiu nimic...imi doresc sa fiu copilul acela nevinovat, naiv, nestiind ce cruda este aceasta lume.
Ma reintorc in dormitorul meu, privesc patul si ma indrept spre fereastra...contururile incep sa se defineasca. Trag perdeaua la o parte si deschid larg fereastra. Aerul rece patrunde in aceasta camera ce poarta amprenta mea...peretii goi, reci si albi reprezinta reflectarea propriului meu suflet.
Stau in cadrul ferestrei, privesc si vreau sa imi fie frig, vreau k trupul meu sa sufere pentru greselile inimii...vreau sa ma doare totul numai sufletul nu.
Vreau...un cuvant atat de banal, dar cu o semnificatie aproape izbitoare pentru mintea mea. Oare mai am taria de a infaptui tot ceea ce doresc, ceea ce vreau?
Vreau sa plang si nu pot...sunt scarbita de aceasta lume. Ma dezgusta pretentiile altora, care nu sunt cu nimic mai buni dacat mine. De ce oamenii mari uita ca au fost si ei copii? Oare ei nu greaseau? Nu doreu sa faca ceva ceea ce era interzis? De ce nu ne lasa sa iubim primavara, soarele si copacii abia infliriti? De ce nu ne permit sa fim veseli si sa iubim frumosul ce ne inconjoara? In viziunea lor frumosul se rezuma la manuale si carti...au uitat sa traiasca, sa fie liberi, sa aiba vise si sa spere intr-o lume mai buna. Vreau sa traiesc, sa reinvat sa zambesc, sa rad, sa fiu vesela, sa ma pot plimba pe aleile inguste incadrate de copacii abia infloriti, sa admir firisoarele de iarba si sa miros florile primaverii! E prea mult ceea ce cer? Visez sau e aievea?
Am inceput sa privesc in jurul meu si nu imi place ceea ce vad. Vad oameni tristi, mohorati si suparati. De ce nu puteti zambi? De ce imi lasati sufletul sa fie trist si sa se stinga treptat? De ce?